Mana mi-e inclestata pe ghidonul pe care de-abia il simt prin doua randuri de manusi. Tremur necontrolat de la frigul care mi-a  intrat in oase. Sunt in jur de zero grade, e semi-intuneric si, printre fatadele cu terase pline de flori, incep sa se intrevada incet in lumina rasaritului crestele pline cu prima zapada de august in Alpi. E ingrozitor de frig, dar caldura vine din suflet. Pentru ca nu sunt singur. In stanga mea, in dreapta mea, in fata si in spate se vad alte figuri zgribulite dar nerabdatoare. Nu unul, nu zece, nici macar o suta. Sunt in mijlocul a aproape 4500 de ciclisti… Doar gandul ca 4500 de suflete pasionate de sport, de munte si de suieratul cauciucurilor pe asfaltul pierdut al serpentinelor interminabile simt acelasi lucru si formeaza impreuna cu tine un personaj colectiv imens, iti face parul de pe spate sa se ridice si sa te treaca fiori. O dimensiune impresionanta. Acest mare personaj colectiv, in cateva minute, va porni pe calea visului pentru care unii au muncit ani de zile, un vis spre care calea e batatorita cu multe pinioane tocite si cauciucuri roase de fiecare, acolo, la el, pe drumurile de el stiute – 238 km si 5500 m diferenta de nivel, prin doua tari si 4 pasuri montane, asta vor incerca sa parcurga cu totii, odata ce va bate ceasul ora 06:45, toti visand sa se regaseasca aici, in Solden, seara, invingatori – desi statistica e cruda, nu toti vor reusi aceasta.

O lovitura de tun undeva, in fata, si lumea incepe sa se miste. Incet, incet, pedalele incep sa puna bicicleta in miscare, intai timid, apoi din ce in ce mai tare. Trec pe langa ciclisti, mult mai multi par sa treaca ei pe langa mine…. In racoarea diminetii, pe o ceata care lasa din cand in cand sa se intrevada soarele, urmeaza 31 km in coborare. Mintea mea e fixata doar pe prima urcare, nimic nu mai conteaza, picioarele pedaleaza din instinct, pentru ca de la genunchi in jos nu le mai simt. Ma voi incalzi pe catarare. E un mare haos, biciclete in toate partile, iar viteza de rulare depaseste aproape permanent 60 km/h. M-am gandit mult la momentele astea, mi-am zis sa fiu prudent. Stiu ca la start toti merg ca nebunii, prefer sa ajung intreg la final. Asa ca incep catararea pe un modest loc 2575.

Prima catarare, cea mai abrupta a concursului, are 18,5 km si 1165 m diferenta de nivel, cu o panta maxima de 18%. Ma uit in  jur si nu-mi vine sa cred. In sus si in jos, cat vad cu ochii, drumul e plin de ciclisti, parca nu e loc sa arunci un ac. Pe margine, lumea, dis-de-dimineata, a iesit sa aplaude. Mii de oameni ma incurajaza si imi spun „Buna Dimineata”. O fac asa, individual, privindu-te in ochi, incercand sa incurajeze pe cati mai multi din puhoiul care probabil s-a perindat prin fata casei lor vreme de mai bine de o ora. Dupa o lupta crancena pentru fiecare depasire, care trebuia bine anticipata in aglomeratia aia, ajung sus pe locul 2072, castigand peste 500 de locuri. Dar a venit si prima coborare abrupta – nimic nu ma putea pregati pentru aceasta experienta. Frigul taios imi sageta mainile si picioarele, nu mai aveam efectiv pedala, vitezometrul arata mereu peste 60, uneori peste 80 km/h. Cu toate astea, ciclisti si cicliste de toate varstele treceau pe langa mine, unii in maneca scurta. Imi facea impresia ca stau pe loc… dar trebuia sa fiu si atent sa nu schimb directia. Se trecea la cativa cm, iar la vitezele acelea, orice contact s-ar fi terminat tragic….Am pierdut aproape 300 de locuri si pe final, ca sa franez, trageam mana din coate, pentru ca antebratul si degetele nu le mai simteam….

Pe scurtul plat ce a urmat, de vreo 15 km, m-am enervat pe unii ce mergeau cu 30 si am depasit in tromba, imi revenise energia si pedalam cu 40 binisor. Cum mergeam eu asa, am vazut ca in spatele meu s-a facut un pluton de vreo 20. Ma gandeam ca toti vad pe spatele meu tricolorul romanesc si asta m-a facut sa duc asa destul de mult.

A urmat o catarare de aproape 40 km cu 605 m diferenta de nivel. S-a mers cu foaia mare, in pluton de cateva sute, prin peisaje de vis, pana la granita cu Italia. Am avut o medie de 27,35 km/h, dar am castigat doar 45 de locuri…. Apoi a urmat coborarea, in aceiasi viteza ametitoare, doar ca nu mai era frigul taios. Am pierdut doar 38 de locuri… Dar imediat a urmat penultima urcare: 15,5 km cu 1075 m diferenta de nivel, un frumos pas prin padure, pe care am castigat la loc aproape 250 de locuri…

Pe urmatoarea coborare deja intrasem in mana: doar 17 mi-au venit de hac, poate si datorita asfaltului prost incompatibil cu rotile de carbon ale concurentilor, dar atat de asemanator cu drumurile de acasa…. Si a venit marea incercare: ultima urcare, de aproape 30 km si 1774 m diferenta de nivel – cea mai buna bucata din concurs pentru mine – am castigat din nou 250 de locuri, dar am avut si al 1402-lea timp pe ea. Un drum de vis, cu tunele si serpentine ireale, care m-a dus inapoi in Austria, in pasul Timmelsjoch, de unde o coborare nebuna, cu o mica urcare de 200 m pe la mijloc, m-a condus la mult dorita sosire, pe locul 1926 din cei peste 4000 de temerari…

In timp ce sprintam la final, depasind cativa concurenti pe ultimii metri, am inceput sa plang. Mi-am adus aminte ca doar cu cateva luni in urma frunzaream bazarul dupa o bicicleta de sosea – asa, de antrenament. Iar acum treceam linia de sosire a celui mai greu concurs de amatori… Un lucru era clar, am cam luat virusul asta – asa ca rotile mele inguste vor brazda de-acum incolo multe serpentine si pasuri, in compania prietenilor in intimitatea dupa-amiezelor de concediu sau in mijlocul puhoiului, in valtoarea diminetii de la startul concursurilor.